1. Psihicul uman este un sistem extrem de complex, structurat pe paliere, aflate atât în relație dar și în conflict. Este în același timp o structură care încearcă să-și păstreze cu orice preț integritatea dar și un sistem în continuă mișcare, transformare. De multe ori gândurile, dorințele interzise, traumele și evenimentele care ne-au încercat greu se află ascunse în straturile profunde ale minții noastre, în acel ”inconștient” despre care am auzit vorbindu-se. Aflat în afara conștiinței, accesului și controlului nostru obișnuit, înconștientul este de multe ori sursa problemelor și simptomelor noastre. Este depozitarul „programelor” și modelelor ascunse care funcționează automat, influențându-ne viața. Poate fi accesat doar în anumite condiții și doar cu ajutorul unui psihoterapeut.
  2. Mintea umană este utilată cu cele mai complexe mecanisme de apărare (câteva zeci). Aceste mecanisme acționează continuu atât pentru menținerea integralității sistemului (a echilibrului întregului organism: minte + corp) cât și pentru protecția împotriva durerii și a suferinței. De cele mai multe ori aceste mecanisme de apărare împiedică accesarea evenimentelor traumatice care au produs suferință și durere, protejând organismul de ceea ce ele consideră o retrăire a traumei și respectiv a suferinței asociate. Aceste mecanisme sunt cele care împiedică accesarea zonelor profunde ale inconștientului.

Așa cum organismul încapsulează un corp străin, apărându-se împotriva a ceea ce acest corp străin ar putea produce (suferință) așa mintea încapsulează (ascunde) evenimentele și amintirile traumatice încercând să se protejeze împotriva suferinței.

  1. Mintea umană are propriile praguri de sensibilitate/rezistență pe care nu le putem depăși singuri. Nu putem să executăm o intervenție chirurgicală asupra noastră căci ne împiedică pragul propriei dureri și avem nevoie de cineva din exterior care să facă operația tot așa nu putem pătrunde în straturile profunde ale minții noastre și avem nevoie de cineva din afară (de obicei un psihoterapeut). Propria minte ne împiedică să accesăm ceea ce ne doare cu adevărat.
  2. Unul dintre cele mai interesante (și profunde) mecanisme de apărare pe care le avem realizează un lucru incredibil: reușește cumva să separe informația de emoție. În felul acesta putem să vorbim despre evenimente neplăcute fără să mai trăim emoțiile corespunzătoare. Sau să abordăm subiecte extrem de sensibile fără să fim impresionați.
  3. Mecanismul de apărare descris anterior duce la o situație extrem de interesantă: produce un fel de ruptură între „mintea noastră” și „emoțiile noastre”. În acest fel mintea gestionează mai bine și mai ușor „informația” în timp ce „emoția” rămâne cumva ascunsă în zona emoțională (profundă, greu accesibilă, inconștientă).
  4. La unele persoane mecanismul este perfecționat până la artă. Aceste persoane pot vorbi despre orice li s-a întâmplat, indiferent de gravitatea evenimentului, pot găsi argumente logice la orice. Rațiunea lor reușește să explice foarte bine. Atât de bine încât se transformă într-un mecanism de apărare în sine: raționalizare (sau intelectualizare). Un mecanism care apără cu succes împotriva….simțirii….Cu alte cuvinte poate vorbi despre orice, totul este să nu simtă, căci simțitul doare.
  5. Această relație dintre ceea ce gandim și ceea ce simțim este esențială în procesul de autocunoaștere. Însă suntem atât de perfecționați în a ne apăra încât tindem să ne mințim, să ne ascundem, să ne păcălim, să facem orice ca să nu suferim, ca să nu ne dezvăluim. Pare că nu putem fi autentici cu adevărat decât atunci când cineva ne observă și ne „ajută” să nu ne mai păcălim.

Autopsihoterapia noastră merge până la limita propriilor rezistențe. Putem merge până acolo unde ne doare atât de mult încât nu mai putem continua singuri.

  1. Atunci când citim o carte de psiholgie, o postare pe internet, atunci când vizionăm un filmuleț „terapeutic” sau de dezvoltare personală mintea noastră este mai degrabă concentrată pe deslușirea formei informației decât pe conținutul ei; creierul trebuie întâi să decripteze scrisul, eventual să-l traducă, dacă este vorba de altă limbă, să urmărească firul acțiunii ca să creeze logica discursului etc, toate acestea fiind operații cognitive, raționale.

Cu alte cuvinte tindem să înțelegem informația, nu să o simțim, ratând în felul acesta scopul pentru care o facem. Suntem mai mult axați pe procesul exterior (de înțelegere) decât pe cel interior (de aplicare). De multe ori suntem puși în situația imposibilă de a înțelege cum se desfășoară un proces sau o acțiune (tehnici de dezvoltare personală, de intervenție psihoterapeutică, tehnici de relaxare, de meditație etc.) și în același timp de a o aplica. Cumva suntem subiect și obiect în același timp. Sau, dintr-o altă perspectivă, încercăm să fim conștienți și…inconștienți în același timp…fapt ce produce o imposibilitate internă.

  1. Să revenim asupra relației dintre informație și emoție. De fapt esența procesului de dezvoltare personală, de autocunoaștere, de autopsihoterapie se desfășoară în jurul acestei relații. Să înțelegem CE facem și DE CE facem. Pentru ca acest lucru să se întâmple, să se recreeze acea legătură dintre informația despre evenimentele care ne-au produs suferință și emoțiile asociate este nevoie să fim într-o anume stare de deschidere, de acceptare. În același timp pregătiți pentru orice iese la iveală.

Câți dintre noi sunt în stare să-și înfrunte demonii singuri, să-și recunoască cele mai tainice ganduri, sentimente și dorințe? Câți dintre noi pot merge pînă în adîncurile propriei ființe, a iubirii și a urii, a durerii și a pierderii?

Este aproape imposibil de obținut toate acestea fără sprijinul unui psihoterapeut, fără cadrul specific ce oferă protecția necesară unui proces atât de complicat și atât de anevoios.

Limitele autopsihoterapiei sunt date de conflictul dintre rezolvarea durerilor actuale, și a celor trecute.

Atunci când ai un atac de panică și crezi că viața ți s-a sfârșit nu mai ai resursele necesare pentru a te gândi la tatăl alcoolic care te dădea afară din casă în miezul nopții…fapt care a înscris adânc în tine teama de abandon…

Suferința imediată, nevoia imediată de a o domoli este mai importantă decât ceea ce s-a întâmplat acum 20 de ani…

  1. Mintea noastră poate lucra mult mai ușor cu ceea ce înțelege, cu ceea ce este simplu, logic, palpabil, imediat, facil. Preferă explicația, CT-ul, RMN-ul, pastila. Acceptă mai ușor diagnosticul care se vede în analize, care apare în eprubetă sau în radiografie. Preferă ceaiul, tinctura, descântecul, incantațiile și rugăciunile. Preferă orice nu o pune în contact cu ea insăși.

Pentru că mintea noastră, de multe ori, nu se înțelege pe ea însăși. 

Pescaru Valentin psiholog, psihoterapeut, sexolog