Autor: Pescaru Valentin – psiholog – psihoterapeut – sexolog – Bucuresti.
Sunt intrebat foarte des ce forma de psihoterapie recomand unei persoane sau alta. Psihoterapia, ca forma de abordare a problemelor psihologice, urmeaza intotdeauna niste idei, concepte, teorii, care au stat la baza dezvoltarii directiei respective. Asta nu inseamna ca o psihoterapie inseamna o suma de scheme si exercitii, de procedee sau proceduri. Ci dimpotriva, in interiorul abordarii respective psihoterapeutul ale libertatea de a aplica teoria si conceptele, limitat doar de cunostintele pe care le are sau de propria creativitate. Cu alte cuvinte, desi teoretic putem vorbi de “O” psihoterapie, in practica avem psihoterapia “cuiva”, un proces unic si individual, strans legat atat de felul in care psihoterapeutul si-a aplicat cunostintele dar si de problematica pacientului (clientului).
In momentul acesta, in lume, sunt cunoscute zeci de forme de psihoterapie, iar numarul este in crestere, cu cat incercarile de rezolvare a problemelor psihice sunt mai diverse si mai complexe.
Teoretic, la inceputul unui proces psihoterapeutic, ar trebui sa existe cateva sedinte de evaluare, atat a problemelor pacientului/clientului, cat si a rezonantei reciproce, intre persoane. Aceasta evaluare urmareste, printre altele, daca pacientul are caracteristicile necesare abordarii conform specializarii terapeutului.
De exemplu, unele persoane sunt mai “aplecate” catre analiza, catre autocunoastere, catre “a afla”; au o curiozitate nativa catre psihicul uman si cunoasterea lui; nu-si propun in mod esential (ci poate doar secundar) sa rezolve o problema ci doresc mai mult sa exploreze propria minte. Lor li se potriveste mai bine o abordare psih-analitica, de tipul psihanalizei sau a psihoterapei psihanalitice, a celei analitice sau jungiene, etc; sunt persoanele care cauta mai mult “de ce” (din ce cauza) se intampla.
Abordarile psihodinamice, de tipul celor mentionate mai sus, urmaresc felul in care istoria de viata a individului si-a pus amprenta asupra vietii si functionarii lui psihice. Aceste abordari pun accent pe inconstient, pe asociatia libera si vis ca si cale de accesare a inconstientului. Sunt interesate de straturile profunde ale mintii umane in care considera ca se afla cauza functionarii sau a problemelor (comportamentelor) de mai tarziu, din viata adulta a individului.
Alte persoane sunt mai rationale, in cautare de solutii clare, la probleme clare, mai axate pe problema-solutie, pe “aici si acum”. Lor li se potriveste mai bine abordarea cognitiv-comportamentala, mai clara, mai exacta, mai de tipul cauza-efect; sunt persoanele axate mai mult pe “ce” se intampla, si “ce fac” cu “ce se intampla”, mai putin interesate de partea profunda (”din ce cauza se intampla”). Lor li se recomanda abordarile cognitive, cognitiv-comportamentale sau rationale, ce se axeaza pe identificarea unor ganduri irationale, credinte si convingeri nepotrivite care au dus la abordari gresite, neadaptative ale unor probleme, cauzand comportamente nepotrivite, nedorite. Sunt mai recomandate persoanelor mentionate anterior.
O alta categorie de persoane sunt cele aplecate catre o abordare mai degraba filozofica a vietii, ganditorii-visatori, foarte potriviti unei abordari existentiale.
Lista poate continua, dar observam destul de repede ca va fi foarte lunga, si incercarea de a clasifica persoanele si psihoterapiile ne va duce intr-o zona neconstructiva si inutilizabila.
Poate ca o cu totul alta perspectiva ne va oferi niste raspunsuri: este deja unanim acceptat (de catre toate scolile terapeutice) ca numarul cazurilor rezolvate. asa-numitele psihoterapii reusite, este acelasi, indiferent de tipul psihoterapiei; cu alte cuvinte, fiecare/orice abordare psihoterapeutica ca reusi/rata in egala masura.
Cercetari recente, care au urmarit tocmai cuantificarea (masurarea) rezultatelor au relevat importanta relatiei psihoterapeutice, inaintea tipului de abordare. Adica relatia stabilita intre pacient/client si psihoterapeut este mai importanta decat insasi forma psihoterapiei, ceea ce aduce o cu totul alta perspectiva asupra demersului terapeutic.
Exista multe persoane care dupa ca au urmat un anume demers terapeutic au dorit sa schimbe abordarea, tocmai pentru ca s-au lovit de limitarile lui, sau au inteles ca isi doresc o cu totul alta perspectiva. Sunt persoane care, desi rationale si exacte au dorit o abordare mai profunda, tocmai pentru a-si explora zona afectiv-emotionala, sau…invers…
Experienta mi-a demonstrat ca fiecare teorie, fiecare scoala de psihoterapie are avantajele si dezavantajele ei, castigurile si lipsurile, rezultatele si ratarile ei. Nu exista forma perfecta de psihoterapie, ci incercarea, dorinta, relatia dintre doua persoane care colaboreaza pentru un scop, si care nu precupetesc nici un efort pentru a-l atinge. Adevaratul psihoterapeut, adevarata psihoterapie este cel/cea care cauta, se zbate, lupta, crede, doreste, viseaza, incearca, cade si se ridica, totul pentru a castiga, pentru a obtine, pentru a fi mai bine…
Singura lucrare care prezinta in mod concis si clar cele mai cunoscute abordari terapeutice, un demers excelent si potrivit intr-un peisaj dominat de multa informatie dar nestructurata, este: “Introducere in psihoterapie” Ed.Universitara, 2014, autor Steliana Rizeanu (poate fi gasita la Clinica Aquamarin). Cartea ofera informatiile necesare pentru a va face o idee despre ce inseamna abordarile psihoterapeutice cele mai des intalnite si a vedea care vi se pare mai apropiata.
Dincolo de informatie insa, pe care puteti sa o gasiti in diverse feluri, ramane intalnirea cu procesul insusi, prin intermediul psihoterapeutului. Dati-va voie si veti avea o experienta cel putin interesanta.
Pentru nenumarate persoane trecerea printr-o psihoterapie a fost o experienta care le-a schimbat viata…
