Câți copii sunt de ajuns ca să repare o relație stricată?

  • Vezi urmatorul articol
  • Vezi articolul anterior

Mihai și Ana sunt doi tineri de aproximativ 35 de ani fiecare. Intră în cabinet și își încep povestea: nu se mai înțeleg, se ceartă continuu și au ajuns la situații agresive în care se lovesc. Realizează că nu pot merge mai departe în acest fel, cu atât mai mult cu cât au un copil de câțiva ani care este martor la toată situația. Povestea lor se derulează încet, trist, împiedicată din când în când ce plânsetul Anei. Sun împreuna de pe la 20 și ceva de ani. Fără experiența de viață și relațională anterioară. Recunosc amândoi că nu s-au prea înțeles de la început, din niciun punct de vedere. Au continuat însă, cu certuri și despărțiri repetate, cu reîmpăcări și promisiuni care însă nu au dus nicăieri. Au crezut că un copil le va salva relația. A complicat-o și mai mult și acum este martorul conflictelor lor, arătând deja niște simptome: este agitat, tot timpul nemulțumit, neascultător, țipă la ei.

Vlad și Mihaela au în jur de 35 de ani, împreună de peste 15 ani. Sunt deja la al doilea copil și…”cu nervii la pământ”. Vlad petrece mult timp la serviciu în timp ce Mihaela petrece tot timpul cu copii. Când se întâlnesc apare furtuna. Incapabili de comunicare. Când povestea începe să se deruleze aflu că de fapt nu s-au înțeles de la început, când erau singuri. Timpul a trecut, certurile și împăcările s-au înmulțit, nimic nu s-a schimbat. Au făcut un copil, poate….”Poate” nu s-a întâmplat, neînțelegerile au continuat și mai abitir, cu un copil ca martor. A urmat…încă un copil, un alt martor la conflictele degenerate în momente agresive. Relația dintre ei? Inexistentă! Fiecare este plin de frustrări, nemulțumiri și reproșuri. Spre sfărșitul ședinței aflu că ea și-ar mai dori un copil….

Astfel de povești apar des în cabinet;…din ce în ce mai des. Ele au câteva elemente comune: vârsta mică la care partenerii au început relația, lipsa experienței de viață, a experienței în relații, a necunoașterii de sine. Un alt element comun este o istorie de viață presărată cu conflicte și despărțiri (divorțuri) între părinți, certuri și agresiuni fizice și verbale. Se identifică un model clar de familie pe care l-au internalizat și pe care îl repetă până la detaliu. Fiecare dintre parteneri are o căutare a unei familii bune, opusul celei pe care nu a avut-o, o speranță către iubire, stabilitate, comunicare și comuniune. Însă repetă  ”scenariul” inițial, din nou și din nou, într-o încercare eșuată de a ajunge la alt rezultat.

Freud vorbea excelent despre ”compulsia la repetiție”, ca încercare de reparare a unei traume din copilărie. Recreearea scenariului inițial în scop reparativ, adică în speranța că finalul va fi altul. Din păcate, dacă scenariul este același, finalul nu are cum să fie altul. Singura cale de a opri ”repetiția” este schimbarea datelor scenariului. Cu cât trauma este mai adâncă cu atât ea caută mai tare ”repararea”. Spre exemplu: primul copil nu a rușit să aducă pacea în relație? Nu contează, mai încercăm odată, și încăodată…Și problema se adâncește, și seamănă din ce în ce mai bine cu scenariul familiei de bază.

Într-o astfel de situație singura soluție este scoaterea scenariului inițial din inconștient, acolo unde este ascuns și își face mendrele nederanjat, înțelegerea cauzelor situației și schimbarea ”termenilor” scenariului. Terapia de cuplu poate fi soluția salvatoare uneori. Iar dacă relația este prea distrusă ca să poată fi reparată, poate măcar să împiedice repetarea situației în relația următoare.

Analiza rolului copilului în astfel de familii este dureroasă dar esențială. Întâlnim copilul ”speranță”, copilul ”salvator”, ”reparator”, care ar trebui să repare ceea ce părinții nu sunt în stare. Din păcate el nu poate și nu trebuie să facă asta. El ar trebuie să apară într-o familie deja ”reparată” și să se bucure de propriul destin. De multe ori copilul ”salvator” se transforma în copilul ”problemă”, într-o ”responsabilitate în plus”, căci, după ce și-a ratat scopul, este perceput ca parte din problemă. Nevoia de reparație este însă direct proporțională cu trauma inițială și atunci…povestea se repetă. ”Poate copilul următor va reuși să…..” Nici el nu va reuși să….și problema crește. Și scenariul familiei inițiale se scrie mai adânc în fiecare dintre acești copii, perpetuând o traumă și o poveste de familie tristă…

Valentin Pescaru

Psiholog, psihoterapeut, sexolog

  • Vezi urmatorul articol
  • Vezi articolul anterior